miercuri, 23 ianuarie 2013

Capitolul 1

Capitolul 1.

Derek.


--Derek scumpule, micul dejun e gata.
--Vin imediat, Rach... haide, nu e chiar aşa greu... mamă!
Cel mai perfect mod de a trezi. Să ştii că te aşteaptă o farfurie plină cu clătite şi o ceaşcă de cafea. Pur şi simplu nu îţi mai pasă că e prima zi de şcoală şi că o să devii exponat de muzeu în mai puţin de jumătate de oră. Rachel şi Michael sunt foarte înţelegătorii şi super de gaşcă. Ne-au adoptat pe mine şi pe Jason, oferindu-ne un cămin şi o familie. Chiar dacă mai au o fată cu un an mai mică decât noi. Cum Michael obişnuia să nu spună: “Sunt sigur că fetiţa mea va fi ferită de nătărăi chiar dacă eu nu voi fi prin preajmă.” A avut mare dreptate. Ne-am luat rolul de fraţi mai mari în primire încă din primele zile în care am ajuns aici. Au trecut aproape doi ani decând eu şi Jason am fost adoptaţi. Doi ani superbi petrecuţi într-o familie super.
--Haide, măi, nu trebuie să te îndopi aşa. Mai lasă-mi şi mie.
--Leneveşti îţi pierzi porţia. Să îţi fie învăţătură de minte de acum înainte.
Contrar aşteptărilor, Jason nu e atât de rău precum pare. Muşchii bine definiţi şi cicatricea de pe obrazul drept sunt doar o mărturie nescrisă a anilor petrecuţi în orfelinat. Pe cât e de mare, pe atât e de copilăros. Nu suntem fraţi, dar ne comportăm ca şi cum am fi. Suntem ca două extreme noi doi. El are părul de un blond roşcat purtat întotdeauna în ţepi, completaţi de o pereche de ochi verzi. Spre deosebire de mine care sunt brunet şi am ochii de un albastru atât de închis încât şi eu îl confund uneori cu negrul.
--Şi, cum crezi că o să fie la noul nostru liceu?
Oh da, liceul. Ultimul an o să îl facem aici, în Dawn, unde ne-am mutat acum o săptămână datorită serviciului lui Michael. Fiin arheolog a fost nevoit să se mute mai aproape de situl arheologic la care lucrează acum, pentru a evita deplasările lungi care îl ţin departe de familie.
--O să fie îmbulzeală.
--Adică?
--Toată lumea o să se înghesuie să-i vadă pe elevii cei noi.
--Adevăr grăieşti.
Ne terminăm clătitele, amândoi îndreptându-ne spre camerele noastre să ne aranjăm pentru prima zi de şcoală la noul nostru liceu.

Alice.

--Alice, scumpo, o să întârzii!
--Imediat sunt gata.
Dacă aş şti unde mi-am pus geanta nu ar mai trebui să cotrobăi ca besmetica prin toată camera. Ştiu că o am pregătită de câteva zile, am pus-o bine ca să ştiu unde e, dar e atât de bine pusă încât am uitat pe unde se află. Telefonul începe să sune şi el de pe undeva din pat. Ca de obicei, prima apelantă a zilei: Caolyn.
--Alo.
--Neaţa, geanta pe care sunt sigură că o cauţi e în şifonier în colţul din stânga spate al primului raft.
--Ştiam eu că fac bine dacă te anunţ dinainte cu ce vreau să mă îmbrac.
--Hehe. Ah da, înainte să uit. Am aflat că o să avem 3 elevi noi.
--Ce? Spun eu scăpând geanta pe podea.
--Aşa am reacţionat şi eu. Mişto nu?
--Aşa, dintr-o dată- Haide, ştiu că mai ai detalii.
--Pe care nu o să le afli decât dacă ajungi în timp util pe banca noastră.
--Imediat plec de acasă. Pe Evelyn ai trezit-o?
--O sun imediat. Ne auzim.
--Ne auzim.
Carolyn o să devină o jurnalistă perfectă. Are un mod de a afla noutăţile cu jumătate de oră înaintea celorlalţi care te lasă pur şi simplu tablou. Tocmai din această cauză a putu să înfiinţeze revista şcolii. Revistă care a reuşit să acapareze fiecare elev din şcoală. Având în vedere că toate bârfele, zvonurile şi evenimentele importante din şcoală sunt scrise acolo, e clar de ce o vrea toată lumea. Ştie să îţi pună întrebări în aşa fel încât să nu te prea poţi fofila, oricât de mult ai încerca. Împreună cu ei mari albaştri să părul blond ce stă mai întotdeauna împletit, formează o armă perfectă pentru aflarea informaţiilor.
Evelyn pe de altă parte este timida grupului. Eu şi Evelyn avem cam aceaşi înălţime, spre deosebire de Carolyn care e destul de înaltă, în comparaţie cu noi. Cu ajutorul lui Evelyn pot să spun că am reuşit să înţeleg cât de cât Trigonometria şi Algebra, iar ea s-a făcut cu un meditator la limbile străine. Singura materie care pot să spun că îmi place.
Ev are ochii verzi, nuanţă scoasă în evidenţă de bulcele negre pe care şi le-a făcut vara asta. Pot să spun sincer că ele sunt cele mai bune prietene ale mele.
--Am plecat mamă.
--Ai grijă de tine scumpo.
Următoarea oprire. Banca de la umbra arţarului imens din curtea şcolii. Băncile alea sunt acolo de când îmi aduc eu aminte, poate şi mai de mult. De-a lungul timpului fiecare bancă din jurului acelui copac a fost personalizată de câte o clasă sau de câte un grup de elevi. Banca pe care stăm noi de obicei are ca panoramă întreaga curte plus poarta de la intrare. E postul de observaţie preferat al lui Carolzn şi locul în care ne copiem temele de la Evelyn.
--Însfârşit ai ajuns.
--Deci, care-i treaba cu elevii noi?
--S-au mutat aici săptămâna trecută.
--Noi cum de nu i-am zărit? Ar fi trebuit să-i vedem măcar în trecere.
--Părinţi lor au cumpărat casa aia mişto din pădure.
--Hai pe bune acuma, de ce nu i-am văzut.
Casa despre care vorbeşte Carolyn se află în pădure, nu departe de şcoală. Defapt, dacă intri în pădure pe cărarea din spatele şcolii ajungi foarte repede acolo. E o cladire cu etaj, construită acum mulţi ani, dar care a fostmodernizată acum vreo 2 ani. I s-a păstrat aspectul exterior, dar interiorul arată ca orice casă normală din zilele noastre. Bine, exceptând ferestrele enorme care dau lumină mai ceva decât o duzină de becuri sau balcoanele de la cele trei camere de la etaj.
--Presimt că mai e ceva.
--O să aflaţi mai târziu. Acum, dragele mele, vă rog frumos să vă îndreptaţi privirile către poartă.

Derek.

Deci aşa arată şcoala asta. Ca mai toate clădirile oficiale din oraş, şi şcoala e o clădire veche, cu două etaje şi o întindere destul de amre ca suprafaţă. Nu m-aş mira să fi fost o veche reşedinţă a cuiva foarte important acum vreo două-trei secole. Se pare că toţi elevii sunt adunaţi în curte. Bobocii stau toţi într-un grup compact, parcă fiindu-le frică să-i lase pe ceilalţi să le invadeze grupul.
Madi s-a îndepărtat de noi, mergând la colegii ei presupun. Din câte văd, cele mai bune “locuri” ca să spun aşa sunt băncile de la umbra imensului copac din curte. Sunt singurele bănci care nu mai au nici un loc liber. Chiar pe locurile ce dau spre poartă stau trei fete. Blnda din mijloc a început să noteze ceva în viteză pe un crneţel, celelalte două se uită înspre noi. Ca toată lumea de altfel.
--Şti, e posibil să mă obişnuiesc cu popularitatea asta.
--Vorbeşte despre tine.
--Aww, te-ai ruşinat. Ai observat cum te priveşte tipa aia cu şuviţe de pe bancă.
--Care din ele, că au mai multe şuviţe.
--Stă lângă tipa blondă,care încă nu s-a oprit din scris.
--Aha, şi cum mă priveşte.
--Ca şi cum ar fi văzut ceva sclipicos de care are neapărată nevoie.
--Bat pariu că în cel mult 2 zile o să îi treacă.
--S-a făcut. Dacă peste două zile tot vrea să vorbească cu tine îmi faci treburile în casă pentru următoarele 2 săptămâni.
--Ok. Dacă eu am dreptate tu o să munceşti mai mult ca niciodată.
--Sper că şti unde îşi ţine Rachel mănuşile de cauciuc.
Iar eu sper din tot sufletul să am dreptate.

Rezumat

"Trebuie să alegi Derek. Trebuie să o faci atâta timp cât mai ai ocazia."

Acestea sunt primele cuvinte pe care le-am citit. Primele şi unicele cuvinte pe care mi le-au lăsat părinţii mei biologici.

Numele meu este Derek Hunter. Iar asta este povestea mea.

"Să fi acolo când băiatul blestemat va avea nevoie de tine. Nu uita, tu trebuie să îl sprijini oricare ar fi alegerea lui. Tu eşti unica fiinţă care se va putea uita la el cu afecţiune după tot ceea ce o să facă."

  Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la bunica mea. Cuvinte pe care nici acum nu am reuşit să le descifrez aşa cum aş fi vrut, dar care mi-au rămas foarte bine întipărite în minte.

Numele meu este Alice Carson, iar ăsta e destinul meu.